Pentru o semiotică a tăcerii...

2007-07-21T05:30:00.000-07:00

Dacă prezenţa umană se manifestă în primul rând prin rostire, în mod incontestabil ea se afirmă şi prin tăcere. A cerceta un lucru presupune a-l gândi în termenii unei opoziţii binare. În cazul de faţă, vorbirea apare indisolubil legată cu acel pol opus al ei care este tăcerea. Raportarea omului la lume nu se realizează numai prin limbaj, ci şi prin numeroasele momente în care el pune între paranteze vorbirea, tăcând. Fireşte că opoziţia dintre vorbire şi tăcere poate părea unora lipsită de relevanţă, în măsura în care e un fel de a opune ceva nimicului, dar nu la fel procedează oare filosofii de sorginte heideggeriană atunci când fac speculaţii pe marginea opoziţiei dintre fiinţă şi neant ?

1. Pledoarie pentru o semiotică de tip „şi / şi”: tăcere şi cuvânt
Pe filiera gândirii hegeliene, a devenit deja un truism a spune că doar complementaritatea unor contrarii defineşte cu adevărat o manifestare oarecare a realităţii. Ca atare, instrumentelor logicii aristotelice – de tipul “sau / sau”– li s-au adăugat treptat cele ale unei logici dialectice, de tipul „şi /şi”, asertând posibilitatea coprezenţei contrariilor într-o relaţie de succesiune (de tipul: acum zi, peste câteva ore noapte) sau de simultaneitate (de tipul: aici zi, peste ocean noapte). Poate că, în termenii arhetipali ai unei (onto)logici de succesiune [1], ar trebui să spunem că: „LA ÎNCEPUT A FOST TĂCEREA... şi abia APOI s-a manifestat CUVÂNTUL. O atare dialectică se recuperează firesc şi în orizontul situaţiilor de comunicare, prin care o anume secvenţă a realităţii – naturale sau umane – este descrisă şi comunicată prin intermediul limbajului. Limbajul face posibilă comunicarea dintre oameni, e „condiţia de posibilitate a unei relaţii sociale, atât prin ţesătura lui formală cât şi prin toate componentele informale care îl înconjoară, inclusiv tăcerea”[2].
Ca apanaj al comunicării verbale, tăcerea poate prefaţa şi/sau postfaţa o comunicare importantă, jucând rolul de atenţionare şi/sau de concluzie. Tăcerea este un fel de refugiu în afara limbajului, o dorinţă de a nu-şi mai spune cuvântul şi de a da de înţeles celuilalt acest lucru, o modalitate de a fi a sensului. După Angelo Moretta, „rădăcina cuvântului constă în tăcere şi misticii din toate timpurile şi locurile se cufundă în propriul eu ca să regăsească acea rădăcină, esenţa invizibilului”[3]. Tăcerea şi cuvântul sunt active şi însemnate şi colaborează pentru a contribui la realizarea schimbului, deoarece chiar dacă tace omul tot comunică. În acest sens, David Le Breton afirmă că „în orice conversaţie tăcerea se împleteşte cu cuvintele, pauza cu vorba, creând respiraţia schimbului, acel du-te-vino pe firul sensului între gândirea difuză şi sensul rostit”[4].
Fiecare cuvânt răscoleşte tăcerea în felul său propriu, iar tăcerea, la rândul ei, stârneşte vorba imprimându-i o perspectivă specifică; una fără cealaltă nu poate exista fără a prejudicia supleţea limbajului, iar discursul nu poate să existe fără legătura lor reciprocă.
În opinia lui Constantin Sălceanu, “tăcerea conştientă, condusă, întrebuinţată cu un anumit scop devine un important şi subtil mijloc de comunicare, cu multiple semnificaţii, pentru că prin tăcere se poate incita la discuţie”[5]. Instrument redutabil pentru cel care ştie să se folosească de ea, autocontrol spre a nu-şi trăda intenţiile, a-şi înăbuşi emoţia sau pentru a-şi acorda timp de gândire, rolul pe care îl are tăcerea în comunicare şi, mai ales în conversaţie, ridică problema diferitelor ei semnificaţii în relaţia cu ceilalţi[6]. Într-o conversaţie, tăcerea este împlinirea cuvântului, un „accesoriu” al comunicării care îngăduie trecerea liniştită a cuvântului de la o persoană la alta atunci când acordul asupra semnificaţiei este împărtăşit. Pe de altă parte, fără tăcere, comunicarea este de negândit, căci s-ar încurca într-un flux continuu de cuvinte devenind neînsemnată din cauza abundenţei de limbaj în care se pierde. Tăcerea corectează limbajul în exces şi consolidează relaţia socială.
Cu cât comunicarea se dezvoltă, cu atât mai mult ea implică nevoia de a tăcea măcar o clipă, pentru a reflecta la sensul cuvintelor, a regândi conţinutul exprimării, a-l optimiza. Alternanţa dintre tăcere şi cuvânt relevă o anumită etică a conversaţiei care presupune că orice enunţ implică un răspuns, orice afirmaţie, o cântărire a pertinenţei sale, orice dialog, o deliberare reciprocă. Regulile tăcerii sunt la fel de stricte ca şi regulile vorbirii. Enunţat corespunzător, cuvântul este propice, el vindecă rănile, conferă un sens într-un eveniment penibil, restabileşte ordinea, chiar dacă uneori o face cu brutalitate. Dar, în acelaşi timp, valoarea cuvântului îşi capătă întreaga măsură contopindu-se cu tăcerea care o însoţeşte şi care aduce discernământ în alegerea cuvintelor. Ştiinţa de a vorbi presupune stiinţa de a tăcea, o cunoaştere care se cuvine să fie folosită spre binele comunităţii.
Faţă de tăcere, unii probează un sentiment de fericire, reculegere, pe când alţii se înspăimântă de ea şi caută prin vorbă să se apere de frică. Tăcerea presupune meditaţia asupra unui cuvânt judicios cântărit, în timp ce vorbirea este adesea precipitată, insuficient gândită. De aceea, „omul trebuie să afle dreapta măsurii între aurul tăcerii şi argintul cuvintelor, căci una nu poate fi disociată de cealaltă”[7].
2. Tăcerea are întotdeauna ultimul cuvânt
Nenumărate sunt zicătorile care aduc laude virtuţilor tăcerii. Astfel, „cine vorbeşte seamănă, cine ascultă culege”, un proverb arab ne sfătuieşte „ nu deschide gura decât dacă eşti sigur că ceea ce vei spune este mai frumos decât tăcerea” sau sunt înfăţişate primejdiile ce apar din ireversibilitatea comunicării verbale: „vorba ce-o scapi din gură n-o mai poţi prinde”.
Practic, o reţetă veritabilă a proporţiei dintre vorbire şi tăcere nu există. Într-o eră a comunicării, taciturnul poate fi considerat arogant sau ostil, o fire posomorâtă ce atrage, mai degrabă, antipatia celor din jur. Le Breton face referire la o anchetă desfăşurată la un colegiu din Maryland care a relevat faptul că femeile care fac pauze scurte în vorbire sunt văzute într-o lumină mai favorabilă decât cele care fac pauze mai lungi. Primele sunt considerate ca fiind persoane cooperante, sociabile, în timp ce, celelalte trec drept persoane rigide, taciturne, frustrate etc.[8]
În funcţie de societate şi conform statutului său, adeseori femeia se află într-o poziţie de inferioritate. Ea nu se bucură de aceeaşi libertate, ca şi bărbatul, de a lua cuvântul. Încă din Noul Testament i se spune, prin intermediul sfântului Pavel, să tacă: „Femeia să ia parte la învăţătură în tăcere, cu supunere desăvârşită. Eu nu dau voie femeii să facă pe învăţătorul, nici să comande bărbatului, ci să stea în tăcere”[9]. În societatea noastră, femeia nu dispune în fapt de un statut de egalitate. Deseori, bărbaţii tind să aibă un un rol determinant pe parcursul conversaţiei luând cuvântul cu mai multă uşurinţă, nu întotdeauna cedându-l de bunăvoie, întrerupând mai uşor o femeie care vorbeşte decât un bărbat.
Cercetările întreprinse în acest sens de către Zimmerman şi West[10], doi cercetători americani, au confirmat existenţa unei asimetrii între sexe cu privire la dreptul de a interveni într-o conversaţie. Potrivit acestora, 98% din întreruperi ca şi pentru cazurile de suprapuneri de replici revin în exclusivitate bărbaţilor. Ceea ce este surprinzător este faptul că în situaţiile menţionate femeile nici măcar n-au încercat să ia cuvântul mai târziu, acceptând pur şi simplu situaţia ca atare. O dovadă că femeia se simte mai puţin îndreptăţită să vorbească, fiind mai des constrânsă la tăcere.
Tăcerea mai înseamnă şi nelinişte, căci, nu de puţine ori, ne pune în situaţia de a da piept cu propria noastră conştiinţă, cu eşecurile sau incertitudinile noastre. Numai cel puternic rezistă acestei probe şi reuşeşte să facă acest lucru în ambele sensuri ale cuvântului, cel de înţelegere şi asumare a propriei identităţi, dar şi cel de purificare interioară. Mai întâi noi suntem cei care ne impunem tăcerea, pentru ca mai apoi din tăcerea noastră să ia naştere ceva care ne atrage spre tăcere. Tăcerea reprezintă limbajul lui Dumnezeu; numeroşi credincioşi se adresează lui Dumnezeu printr-o vorbire interioară al cărei statut aparent este tăcerea.
Aşa cum arată Mihai Dinu, „legământul tăcerii” poate fi înţeles ca un pact strict personal cu divinitatea (Gandhi nu vorbea în zilele de luni pentru a se putea dedica meditaţiei şi rugăciunii) şi tot în India, existau aşa-numiţii munivar care îşi impuneau să nu vorbească pe parcursul întregii lor vieţi[11]. La baza acestei idei se află credinţa că vorbirea este generatoare de păcat[12] şi că orice cuvânt rostit deţine o asemenea responsabilitate încât, utilizat nedrept, poate să pericliteze mântuirea[13]. Considerarea tăcerii drept mijloc de înălţare spirituală este întâlnită aproape în toate marile religii ale lumii, deoarece domneşte credinţa că ”marile adevăruri se revelează numai contemplatorului tăcut al esenţelor”[14].
Nu în ultimul rând, tăcerea construieşte punţi de comunicare interumană. Lucruri banale precum plimbarea tăcută pe aleile unui parc, contemplarea liniştită a unui peisaj, a unui răsărit sau asfinţit de soare au darul de a-i apropia din ce în ce mai mult pe oameni. Căci, prin „prezenţa” tainică a tăcerii se face trecerea către acea treaptă a comunicării interpersonale care este comuniunea.

3. „Secretul, fratele uterin al tăcerii”
Secretul este fratele uterin al tăcerii afirmă cei din tribul bambara[15]. El îşi are resursele în tăcere, iar inamicul său declarat este cuvântul. Simbol al recunoaşterii şi afilierii, secretul instaurează raporturi între cei care-l deţin, diferenţiindu-i de alţii; el îi învaţă să tacă, să-şi stăpânească vorba. „A nu deschide gura sau a avea buzele cusute, a tăcea chitic, a nu sufla un cuvânt, a nu descleşta dinţii, a tăcea mâlc, a-şi ţine fleanca, a-şi înghiţi limba, a nu vorbi, a nu spune nimic, a rămâne mut, a se închide în muţenie, a păstra tăcerea sunt expresii adesea ataşate unei situaţii problematice, de suspiciune declarată, în care o persoană refuză să mărturisească lucruri pe care ne considerăm îndreptăţiţi să le cunoaştem”[16]. Secretul preschimbă cunoaşterea în privilegiu. Tăcerea care îi este asociată reprezintă o putere, o modalitate de a-l ţine la distanţă pe celălalt care nu o cunoaşte şi nici măcar nu ştie că există. Şi astfel, tăcerea fortifică o poziţie relaţională ori statutară ţinându-i pe ceilalţi la distanţă de o informaţie care le-ar putea transforma existenţa dacă ar ieşi la suprafaţă, conferindu-i celui care îl deţine o putere în plus.
Cât priveşte tăcerea deliberată, întâlnim aici tăcerea impusă celor dominaţi, fie ei servitori, salariaţi subordonaţi, copii etc. Aceasta se poate manifesta fie nonverbal, căci o singură privire intimidează, şi până la ordinul de a tăcea, relevat prin manifestări verbale de genul: ”tăcere!”, ”gata”, ”nu vreau s-aud nimic!”, „”ajunge!”, ”am încheiat!”. Prin urmare, ”pasul următor în escaladarea puterii constă în a lua libertatea de exprimare, a reduce la tăcere, a reduce la neputinţă, a lega (la gură, de mâini şi de picioare), a nu da drept replică, a neutraliza[17]. Nu în ultimul rând, dacă puterea nu reuşeşte întotdeauna să impună tăcerea, ea poate, în schimb, s-o cumpere.

4. Pentru o tipologie a tăcerii: o abordare semiotică
Pornind de la modelul comunicării propus de Jakobson, putem contura şase posibilităţi de tăcere. Astfel, în opinia lui Gian Paolo Caprettini putem vorbi despre tăcerea emitentului, tăcerea destinatarului, tăcerea contextului, tăcerea mesajului, tăcerea canalului, tăcere şi cod[18], după cum urmează:
· Tăcerea emitentului. Foarte probabil, această tăcere a emitentului (cu funcţie emotivă)
prezintă cel mai înalt potenţial comunicativ; de altfel, dacă spunem că există un emitent al unui mesaj, chiar dacă el tace, atunci avem aceeaşi posibilitate de non-comunicare. În primul rând, corpul nostru, expresiile faciale pe care le avem comunică în locul cuvântului şi, în ciuda tăcerii cuvântului, ne este atribuită o intenţie alcătuită din ceea ce presupune destinatarul nostru că gândim. Şi fiindcă tăcerea este un răspuns, emitentul care tace se găseşte tot timpul în aşteptare, într-o atitudine de replică. Tăcerea apare ca o întrerupere a spunerii, ca şi cum emitentul ar fi fost întrerupt, fără ca în realitate să fi spus ceva. În plus, tăcerea emitentului poate constitui o invitaţie la concentrare, la meditaţie sau poate denota reticenţă, indiferenţă, surpriză, repulsie etc., chiar şi minciună. De aceea, putem afirma, fără teama de a greşi, că tăcerea emitentului vorbeşte despre cel care tace.
· Tăcerea destinatarului. Tăcerea destinatarului vizează obţinerea unor răspunsuri de la
cel care primeşte răspunsul; de aici, funcţia sa conotativă. Dar tăcerea celui care trebuie să răspundă, tăcerea ca replică aduce mai multe semne de întrebare. Este într-adevăr o replică sau o modalitate de a nu răspunde ? Presupune un mesaj de întoarcere sau suspendă actul comunicativ ? Din experienţa pe care o avem, ştim că dacă destinatarul nu a înţeles, ne va solicita alte explicaţii, repetări, ajustări etc. În schimb, dacă la comunicarea noastră se va opune tăcerea, atunci este cât se poate de clar că nu mai este nevoie de a căuta alte resurse ca să fim înţeleşi, şi că, pur şi simplu, jocul s-a terminat. La rândul său, şi tăcerea destinatarului vorbeşte despre cel ce tace.
· Tăcerea contextului. Această tăcere căreia îi corespunde funcţia referenţială poate să fie
considerată adevărata tăcere. Tăcerea contextului poate fi considerată ca principala resursă non-funcţională a schimbului lingvistic. A face tăcut contextul presupune a lua în calcul posibilitatea de existenţă a limbii dincolo de oricare utilizare imediată. Se poate identifica o funcţie contextuală a tăcerii într-una din funcţiile limbajului ? Răspunsul ar putea fi afirmativ dacă reflectăm asupra faptului că, alături de funcţia comunicativă, limba poate avea o funcţie magică, luând în calcul că sensul poate fi transmis în afara intenţionalităţii.

· Tăcerea mesajului. Tăcerea ca mesaj, cu binecunoscuta sa funcţie poetică, reprezintă o
alternativă la mutism; în termeni semantici neutri, am putea afirma că este locul aşteptării, al încercării, iar în termeni pozitivi, locul răspunsului care trebuie să vină. În acelaşi timp putem spune că este şi o tăcere rituală ce presupune un rit de trecere: tăcerea ca pre-condiţie a comunicării, care precede o revelaţie, dar şi tăcerea admirativă.
· Tăcerea canalului. Funcţia expresivă este mai mult decât evidentă dacă luăm în calcul
tăcerea ca instrument ce permite stabilirea şi menţinerea comunicării. În desfăşurarea schimbului comunicativ tăcerea constituie un semnal de atenţie, că interlocutorii s-au sincronizat. Tot tăcere poate fi şi răspunsul negativ la alegerea necorespunzătoare a unui canal: o persoană nu răspunde la o scrisoare pentru că poate ar fi vrut un contact mai puţin formal, de exemplu folosirea internetului. În termeni neutri, am putea afirma că tăcerea îşi relevă funcţia sa expresivă deoarece reprezintă o pre-condiţie pentru ca un canal să poată fi folosit; în acest caz este vorba de a asculta în tăcere pentru a putea percepe mai bine, pentru a conştientiza toate nuanţele.
· Tăcere şi cod. Aici intervine o pereche de aspecte: tăcerea drept cod şi tăcerea codului.
În cazul de faţă, funcţia care ne captează atenţia nu este funcţia metalingvistică, aşa cum ne-am fi aşteptat, căci, pentru ca tăcerea să poată vorbi despre tăcere, trebuie să se edifice contextul, zona comportamentală pe care tăcerea a circumscris-o. Şi dacă această zonă nu există, putem vorbi despre tăcere ca efect al unei comunicări fără efecte întrucât actorii săi trebuie să tacă ca urmare a faptului că nu pot verbaliza ceea ce gândesc. Şi dacă tăcerea codului semnifică imposibilitatea de a spune prin alte semne tratamentul comunicării umane, tăcerea drept cod este încă efect de creativitate[19].

În loc de concluzii
Dacă unele persoane se refugiază în tăcere şi găsesc în ea un teren propice regăsirii de sine, în schimb altele se înspăimântă şi se feresc din calea ei. Raportarea la tăcere revelă atitudini sociale şi culturale, dar şi personale. Pentru unii casa plină de tot felul de murmure protejează liniştea lor sufletească, deoarece prin acestea sunt semnalate conversaţiile, un televizor aflat într-o încăpere, o chemare care străbate dintr-un colţ al casei; casa transferă asupra individului acea fericire liniştită. În schimb, semnificaţia tăcerii este alta atunci când atmosfera paşnică ce domneşte în casă este întreruptă pe neaşteptate: un zgomot de paşi, pocnetul mobilei vechi, trosnetul parchetului din casa despre care se credea că este goală.
Pentru alţii, tăcerea înseamnă crearea intimităţii. K. Reisman oferă ca exemplu tăcerea totală care predomină în relaţiile interpersonale în nordul Suediei, într-o comunitate laponă. Aflat pentru câteva zile într-o casă ce i-a fost pusă la dispoziţie, este vizitat în fiecare zi de către vecinii care vin ca să constate dacă totul este în regulă. „Le ofeream cafea. După câteva minute de tăcere, cafeaua era acceptată. Încercam să le punem o întrebare. După o tăcere încă şi mai lungă, urma un „da” sau un „nu”. Mai treceau zece minute... Fiecare vizită dura cam o oră – fiecare dintre noi stăteam aşezaţi, politicos. În tot acest timp nu aveau loc decât şase-şapte schimburi de replici. Apoi invitaţii noştri se ridicau să plece. Aceeaşi situaţie se repeta în ziua următoare”[20].
O conferinţă, o discuţie, o petrecere debutează printr-un moment de tăcere. Rugăciunea care precede şi încheie masa constă în perioade de tăcere neîntreruptă. Tăcerea reprezintă o modalitate de comunicare, un minimum de cuvinte ce asigură legătura dintre persoane. Echilibrul lumii se sprijină pe acest minimum de cuvinte, de care, însă, trebuie să ţinem seamă pentru a nu-l periclita. „Cuvântul, spun cei din tribul bambara, îl pierde pe om, tăcerea îl salvează” sau „tăcerea coace fructul iar vorba îl face să cadă”[21]. Orice cuvânt derivă din tăcere şi îşi găseşte în ea împlinirea.
Şi totuşi societatea se teme de tăcere şi conferă valoare cuvântului. Viaţa în comun presupune bucuria liniştită a vorbelor care curg neîncetat, asemeni unui izvor. Indivizii discută împreună fără încetare, aflând în acest mod noutăţi unii despre alţii sau recurg la aceasta, pur şi simplu, ca să umple tăcerea. Plăcerea conversaţiei este esenţială în păstrarea legăturilor sociale. Ca şi flacăra unei lumânări, vorbirea trebuie întreţinută ca să nu se stingă. Cuvântul înseamnă coprezenţă, cu toate că a fi împreună nu necesită neapărat datoria de a vorbi, comunicarea realizându-se şi pe alte căi. La hotarele comunităţii umane, tăcerea reprezintă o lume periculoasă, pe care numai cuvintele şi interacţiunea cu celălalt o pot anihila. Însă, fără doar şi poate, tăcerea are întotdeauna ultimul cuvânt.

Bibliografie:
Boboc, Alexandru, Confruntări de idei în filosofia contemporană, Editura Politică,
Bucureşti, 1983
Caprettini, Gian Paolo, Semiologia povestirii, Editura Pontica, Constanţa, 2000;
Dinu, Mihai, Fundamentele comunicării interpersonale, Editura Bic All, Bucureşti, 2004;
Le Breton, David, Despre tăcere, Editura All Educational, Bucureşti, 2001;
Macoviciuc, Vasile, Filosofie, comunicare.ro, Bucureşti, 2002;
Moretta, Angelo, Cuvântul şi tăcerea, Editura Tehnică, Bucureşti, 1994;
Petitat, André, Secret şi forme sociale, Editura Polirom, Iaşi, 2003;
Sălceanu, Constantin, Comunicare şi relaţii interumane în management, Editura Ankarom,
Iaşi, 1997;
Stănciulescu, Traian D., Miturile creaţiei. Lecturi semiotice, Editura Performantica,
Iaşi, 2005;
Zahan, Dominique, La dialectique du verbe chez les Bambara, Paris, Mouton, 1963;

[1] Traian D. Stănciulescu, Miturile creaţiei. Lecturi semiotice, Editura Performantica, Iaşi, 2005, p. 90
[2] Claude Hagège, apud Vasile Macoviciuc, Filosofie, comunicare.ro, Bucureşti, 2002, p. 97
[3] Angelo Moretta, Cuvântul şi tăcerea, Editura Tehnică, Bucureşti, 1994, pp. 188-189
[4] David Le Breton, Despre tăcere, Editura All Educational, Bucureşti, 2001, p. 26
[5] Constantin Sălceanu, Comunicare şi relaţii interumane în management, Editura Ankarom, Iaşi,
1997, p. 209
[6] David Le Breton, op. cit., p. 22
[7] Constantin Sălceanu, op. cit., p. 79
[8] David Le Breton, op. cit., p. 31
[9] Timotei, 2, 11-12
[10] D. H. Zimmerman şi C. West, apud David Le Breton, op. cit., p. 33
[11] Mihai Dinu, Fundamentele comunicării interpersonale, Editura Bic All, Bucureşti, 2004, p. 287
[12] ” Nu ceea ce intră în gură spurcă pe om, ci ceea ce iese din gură, aceea spurcă pe om” (Matei 15, 11)
[13] ”Vă spun că pentru orice cuvînt deşert pe care-l vor rosti, oamenii vor da socoteală în ziua judecăţii”
(Matei 12, 36)
[14] Mhai Dinu, op. cit., p. 288
[15] Dominique Zahan, La dialectique du verbe chez les Bambara, Paris, Mouton, 1963, p. 150
[16] André Petitat, Secret şi forme sociale, Editura Polirom, Iaşi, 2003, p. 101
[17] Ibidem
[18] Gian Paolo Caprettini, Semiologia povestirii, Editura Pontica, Constanţa, 2000, p. 199
[19] Ibidem, p. 206
[20] David Le Breton, op. cit., p. 53
[21] Dominique Zahan, op. cit., p. 155

Comunicare si Relatii Publice

Pentru o semiotică a tăcerii...